Confesiunile unei mileniale în sabatic – partea I

Prima zi din concediul de vară, August 2023.

Dintotdeauna mi-am dorit să am flexibilitate și libertatea de a decide pentru mine, mai ales în ceea ce privește munca pe care o fac. Odată cu venirea pandemiei în 2020, am aterizat în contextul perfect prin care să-mi realizez viziunea descoperită într-o sesiune de life coaching, și anume remote work. Sau mai degrabă, o viață de nomad digital.

În ăștia 4 ani, am schimbat 3 orașe – București, Brașov, Drăgășani (locul meu natal), până acum, când sunt deja stabilită în orașul în care mă simt tot mai mult ca acasă, Petroșani, din județul Hunedoara. Complet neașteptat și nicidecum planificat să ajung aici, că până acum 1,5 ani nici măcar nu știam unde e pe hartă. Dar iubirea te (a)duce în locuri nebănuite.

Pentru Banometru am început să lucrez în 2019, când tot pe neașteptate, mi s-a pus în brațe invitația de a mă alătura unui program (gratuit de educație financiară) de care nu mai auzisem niciodată, pe un subiect (tot educație financiară) de care nu aveam habar; și nu oricum, ci cu misiunea de a construi o comunitate (pentru ca oamenii să fie sprijiniți în educarea lor financiară).

Doar când mă gândesc la cum a aterizat oportunitatea asta în viața mea, mă trec fiorii. Și mai ales uitându-mă la ce am reușit să creăm împreună noi ca echipă de oameni ce mută minți (da, da) din loc, nu încetez din a mă minuna.

În 4 ani de muncă în ONG-ul Asociație Educație pentru Viața Reală, care a presupus mai multe proiecte decât Banometru (el de sine stătător este imens), am simțit că am trăit cel puțin 8 ani. Mai ales că pe lângă rolul meu full-time și alte input-uri punctuale pe care le-am avut în alte proiecte, mai aveam și proiectele mele freelance: training-uri, voluntariat la Cercetașii României, coaching și predare limbi străine online.

Am fost în vizită în Burnout City de vreo 2-3 ori. Fir-ar, cred că de-a lungul vieții am trăit la periferia orașului, și nici măcar nu știam că asta se întâmplă de fapt, neavând un nume pentru asta și nici spațiul în care să caut ajutor profesionist, până la prima depresie majoră ca adult (28 ani). Am crezut că așa sunt eu pur și simplu… ambițioasă. Din cale-afară.

Viața trăită pe fugă este un mod de a fi, și abia în 2022 am început să mă întreb serios de ce anume fugeam și înspre ce mă îndreptam. Dar asta este o poveste pentru altădată.

Ce pot să spun deocamdată este că odată ce am înțeles motivele din spatele comportamentului meu maladaptat, ceva s-a schimbat.

Am început să simt că după 31 de ani de trăit așa, pur și simplu nu mai este sustenabil și nici nu mai trebuie să fie modul meu de operare. În toată vâltoarea vieții mele, simțeam că ceva nu mai face „click” și nu mai pot susține stilul ăsta de viață.

Când știi, știi.

Tren. În drum spre casă de la București la Petroșani. Septembrie 2023, luni, 10:00 dimineața. Eram proaspăt întoarsă dintr-un concediu de 3 săptămâni care m-a scăpat de încă un potențial burnout urât de tot. Îmi pun căștile în urechi și pornesc zoom-ul pe telefon. Intru în întâlnirea recurentă săptămânală, de check-in și planificare a săptămânii. După primul minut, am simțit în corp – gata, eu nu mai pot. Mi-am atins limita. Anul ăsta e ultimul cu proiectul ăsta.

Flirtam cu ideea de a încheia relația de colaborare de cel puțin 1 an. Cumva, încă nu simțisem că e momentul, și nici nu aveam puterea să renunț la ceva în care eram atât de investită, încă de la început. Îmi era teamă să nu dezamăgesc, dar mai ales mi-era teamă de FOMO.

Așa că odată ce am simțit fizic, în gât, cum s-a format cuvântul și energia aferentă a sa, GATA a fost.

În aceeași săptămână, am comunicat decizia către echipă și am început să-mi conturez viziunea pentru cum va arăta viața mea fără Banometru. Fără locul în care am crescut atât eu cât și o comunitate maaaaare; și o echipă de oameni super ambițioși, vizionari și care nu se lasă până ce nu aduc bine în lume.

Dar eu obosisem, pentru că nu mai eram suficient de bine cât să mai ofer resurse. Poate că și crescusem dincolo de contextul profesional, dar mai ales, crescusem dincolo de perfecționismul auto-impus și nevoia de a mă menține ocupată și, evident, obosită, ca să-mi dovedesc valoarea. Și plus că aveam pe Wanna Grow Roots, care avea nevoie de grădinar pentru a exista.

În Decembrie 2023 mi-am luat rămas-bun (pentru o perioadă) de la 4 ani de camaraderie, ONG unic în România, o parte din mine, tensiuni creative și prieteni pe viață.

Team-days AEVR de Crăciun, Septembrie 2023.

De la anxietate la JOMO (joy of missing out)

De la începutul lui 2024 și până în punctul de față, sunt într-o perioadă de sabatic, adică perioadă de odihnă și recalibrare, fără muncă.

Știu, de obicei, când auzim sabatic, ne gândim direct la 1 an întreg. Inițial, acesta fusese gândul meu, dar cunoscându-mă pe mine, mi-am dat seama că cel mai probabil aș ajunge să mă urc pe pereți de plictiseală. Că nu prea pot sta locului, mai ales când mintea îmi merge repede și-mi tot vin idei de făcut diverse.

Așa că angajamentul suprem față de mine a fost să-mi acord 3 luni în care să nu fac nimic ce ține de muncă, să nu accept nicio propunere de colaborare și să fac doar lucruri care să-mi hrănească mintea, corpul și sufletul: somn odihnitor și suficient, mișcare la bazinul de înot, sală de cățărat și mers pe jos în natură, gătit mâncare împreună cu soțul meu și golit minte de task-uri, ca s-o aud mai bine pe Oana.

Ei bine, în prima lună m-a lovit.

Cum îmi justific eu valoarea și timpul ca om, dacă nu produc nimic?!

Am început să simt vinovăție, rușine și că nu merit să stau, pur și simplu. Că fac ceva greșit, nenatural și ATÂT de egoist!!

Deși aveam toate pregătirile făcute de dinainte: fond de siguranță dedicat pentru asta, un plan de lucru la brand-ul meu personal, certitudinea că voi fi bine, acceptarea nevoii de a mă concentra pe mine și un partener care mă sprijină din toate punctele de vedere…

Tot mă sâcâiau gânduri legate de faptul că eu de fapt ca individ nu exist și nu merit să exist, dacă nu muncesc.

Cât de valoros ești ca om neproductiv?

M-am șocat puțin de gândirea mea, până ce nu m-am mai șocat…

Normal că o să simt asta, când toată viața a trebuit să-mi dovedesc valoarea intrinsecă prin lucruri extrinseci – premii, note, aparență, KPI-uri atinse etc. Normal că reacția inertică a fost să mă cert pe mine că nu mai pun presiune și nu-mi umplu calendarul cu task-uri pentru alții și altele, dar niciodată cu sesiuni de masaj, plimbări sau controale medicale. Și normal că o să mă îndoiesc de mine și de decizia mea foarte calculată și asumată, când m-am învățat să nu am încredere în mine.

Și mai ales, NORMAL că o să aud și simt atât de TARE gândurile agitatoare și anxietatea, că acum le-am dat spațiu și liniște să fie auzite, după decenii în care doar le-am pus capacul, ca la o oală cu presiune.

Apoi le-am destupat.

Și uite cum a început să se schimbe vocea din mine… am înțeles.

Am început să simt un nou nivel de compasiune pentru mine însămi. Am început să văd clar cine din mine generează comportamentele astea. Și am început să-i vorbesc cu blândețe și înțelegere, căci eu, cea din prezent, am o perspectivă mai elevată asupra situației și versiunea asta a mea îi dă permisiunea celei care nu avea niciodată să fie suficientă, să se odihnească și să fie iubită… așa cum este ea.

Înspre finalul celei de-a doua luni de sabatic, am observat că nu mai sunt așa stresată și că îmi place tot mai mult ritmul ăsta nou de viață.

Deja în a 3-a lună mă gândeam că nu vreau să se termine.

Nici nu trebuie, că până la urmă pot lua cu mine o nouă relație cu munca, câștigată pe baza unei noi relații cu mine însămi, în care aduc așezare și liniște. Oh, și iubire multă și necondiționată de obiective atinse și performanță constantă.

JOMO este liniște versus agitație, abundența suficientului versus bruiajul busyness-ului. Oraș somnoros de munte versus urbe aglomerată.

Viață versus ocupație.

Și acum?

Viitorul se arată luminos, iar în prezent, noul NORMAL pe care-l cultiv pentru mine este să nu mai simt stres la notificările telefonului și să nu mai trec printr-un proces interminabil de negociere cu mine însămi legat de „ce să fac azi, ca să mă simt productivă?”. Productiv l-am redefinit ca însemnând să fac lucruri care-mi fac viața mai ușoară și practică, și cel mai important, plăcută.

Decizia de a-mi acorda o perioadă de restart și odihnă este cel mai bun lucru pe care aș fi putut să-l fac pentru mine. Punct.

Am transformat FOMO în JOMO și pentru ce se conturează la orizont, o să aplic bucurie și joacă, ca să nu mai pun atâta presiune ca totul să iasă perfect, și să-mi dau toată permisiunea din lume să fac greșeli și să eșuez, doar ca să mai pot încerca din nou. Cu bucurie și recunoștință că pot face asta.

Coach | Community Builder | Trainer | Growth Guide.

Salut! Sunt Oana și mi-am regăsit curajul să mă înrădăcinez în mine însămi și să pășesc cu încredere și bucurie pe calea mea (un adevăr nu tocmai sexy: nu este un proces ușor și nici rapid). Și sunt aici să te ajut să te (re)întorci pe drumul către rădăcinile tale. ‘Cause I feel you wanna grow your roots too. 🙂

READY TO GROW YOUR OWN ROOTS?

Dacă ai răspuns da cu toată inima la “Wanna Grow Roots?” și simți că eu te pot însoți în proces, te invit să programezi o discuție gratuită.