Am 30 și un pic de ani, nu am copii și nici nu vreau în următorii 2 ani, nu dețin niciun imobil, nu am niciun fel de datorii, nu am persoane în întreținere, locuiesc într-un oraș mic, am avut internet prin cablu prima oară prin clasa a V-a, sunt freelancer, lucrez remote și vorbesc romgleză like there’s no tomorrow. Nu știu dacă toate astea sunt suficiente ca să mă plaseze în categoria milenialilor, dar pentru mine au sens.
Elementele de mai sus sunt importante și pentru că mai fac parte din categoria oamenilor care nu au (multe) lucruri care să-i țină legați de un anumit stil de viață, care la rândul său, să se traducă prin anumite comportamente și decizii financiare greu de întreținut.
Scurt pe doi, mi-a fost ușor cel puțin d.p.d.v. logistic să iau decizia de a mă opri din muncă. Pentru minim 3 luni. Mi-am creat economii, mi-am redus cheltuielile inutile aproape spre zero (pentru că nu am avut nevoie, nu pentru că sunt zgârcită), mi-am reprioritizat sănătatea și bucuria ca fiind esențiale și mi-am plătit în continuare și taxele. 😅 Acum tocmai ce mi-am încheiat perioada de sabatic, care s-a făcut de 4 luni.
Lung pe doi, mi-a fost un pic greu să mă obișnuiesc cu ideea, mental și emoțional. Că de fapt, acolo stă toată șmecheria.
Despre bani și bogăție
Am o relație (un pic) complicată cu banii. Știu să am grijă de ei, îmi place să cred că știu și să-i fac sau măcar să recunosc oportunități de a-i face, și pot să văd cu ușurință la alții bubele la felul în care și-i administrează, alături de blocajele pe care le experimentează.
Daaar am o problemă mare cu a avea bani pur și simplu și cu a cere (mai) mulți bani.
În mine este un conflict între eu cea care sunt conștientă de cine sunt ca profesionist, de valoarea pe care o aduc la masă și banii pe care pot să-i am la un moment dat. Nu pentru că dacă i-aș avea, i-aș cheltui pe prostii, ci pentru că mi-e greu să-mi imaginez cum ar fi viața mea cu mulți bani și cine este necesar să fiu eu ca persoană în scenariul ăsta. Pont: cuantifică acest „mai mulți” bani, că e important.
Ideea e că în minte încă nu mi-am făcut spațiu pentru a fi o persoană bogată, avută (la nivel financiar), că în rest sunt doldora de viață și alte lucruri necuantificabile în bani.
Și vreau să am la dispoziție suficienți bani pentru a-mi realiza visurile și ideile de business-uri și proiecte sociale, și mai ales, să mă simt complet confortabil în a factura EXACT, fără virgulă, valoarea serviciilor mele. Ori eu acum m-am aruncat un pic în necunoscut și nesiguranță, dar ceea ce am ca și certitudine este că dacă nu mă mișc, nici nu o să-mi văd viziunea împlinită.
De când am început să scriu din nou pe social media și să mă arăt rețelei mele de cunoscuți, am avut diverse discuții prin mesaje sau chiar video calls programate, cu persoane la care nu m-aș fi gândit vreodată că ar vedea valoare sau puncte comune în experiența mea. Dovada clară că suntem mai asemănători decât am crede.
Pe lângă feedback-ul de „ce tare că faci asta” sau „te urmăresc de ceva timp și mă inspiră ce spui”, am intrat în teme legate de viață și cum se simte viața pentru noi, de-o parte și de alta. Și ce-a reieșit este că viața în mare parte se simte ca o cursă, ca o alergătură constantă, în care trebuie să parchezi undeva departe lucrurile importante pentru tine ca ființa umană- sănătate, libertate, apartenență, împlinire personală, cât alergi după alte lucruri importante pentru tine ca personaj- cariera, distrageri, cât mai multe bunuri materiale, status.
„Nu-mi permit să mă odihnesc ACUM.”
„Nu pot să mă opresc ACUM din muncă, mai am X ani până când să-mi realizez obiectivele financiare. ”
„Mă simt singură, sunt în depresie, dar ACUM nu sunt pregătită să fac o investiție minimă în sănătatea mea mintală.”
„Nu am timp de împlinire ACUM.”
Și eu mi-am zis lucrurile de mai sus și altele, pentru că încă nu-mi găsisem ACUM-ul, era mereu ATUNCI CÂND….
Tot trăgeam de mine, de frică că voi rămâne fără bani sau și mai rău, că voi rămâne în urmă în cursa pentru viață. Interesant cum în timp ce fugim spre ceva, fugim de altceva.
La mine frica asta apărea sub forma unui monstruleț, care-mi spunea: încă nu ești excepțională!
Adică, tradus- tu trebuie în continuare să te supui la comparații cu oameni complet diferiți/ străini de tine, și mai ales, să fii în competiție cu tine, cea care dictează standardele astea inumane.
Băi, dar cât s-o mai și țin așa?!
Despre copii și adulți
Chiar de curând mi-am dat seama că nu vreau să fiu excepțională, cea mai cea, câștigătoarea supremă și alte baliverne de-astea! EU (cea care tastează acum) nu vreau asta, dar partea din mine care pentru a fi iubită, văzută, auzită și acceptată, avea nevoie de asta, că așa a fost învățată de mama și bunica, care la rândul lor au fost învățate același lucru. Și cine știe de fapt de unde a început totul și cât de departe în timp se duce?!
Pe lângă faptul că am înțeles că duc cu mine traumele și durerile părinților, bunicilor, unchilor și altor rude pe care nici măcar nu le-am cunoscut, am mai înțeles și că măcar în povestea mea, eu pot să-mi vindec vocea naratorului și să dau voie părților care nu sunt ale mele, să se topească în fundal, pentru că nu mai am nevoie de ele ACUM.
Nu-s singura care trece prin asta. Îți promit că nici tu nu ești singur(ă). Mi-a fost confirmat în sesiunile de coaching de grup, în sesiunile individuale de coaching financiar, în traininguri, în relații interpersonale, în instituții și structuri din societate etc. Și asta arată ce nevoie disperată avem să ne auzim pe noi înșine așa cum avem nevoie, fără filtre distorsionante și fără a fi împovărați de rolurile (auto)impuse pe care le jucăm zi de zi.
Doar că ori nu știm, ori nu vedem, ori nu vrem să ne dăm voie să ne trezim la realitate.
Iar pentru a face asta, e nevoie să ne oprim. E nevoie să coborîm puțin de pe roata de hamster, să ne tragem sufletul și să facem liniște.
Îmi amintesc că atunci când eram mică simțeam cu adevărat că sunt un om special, că sunt vie și că am ocazia să fac lucruri mișto pe planeta asta. Nu ca un om plin de sine, ci ca un copil plin de credință și dorința de mai bine.
The world was my playground!
Doar că regulile de conduită în joc ce mi-au fost date erau mult prea stricte și joaca era exclusă complet din ecuație… Pe măsură ce am crescut și am intrat în sistemul glorificat de notare și validare pe baza de calificative și performanțe, scopul meu de ființă s-a redus semnificativ la cel de elevă de nota 10, olimpică și nepoata bunicii mele, profesoara de matematică pe care toată lumea din oraș o cunoștea, așa că orice vorbă șușotită despre mine era și despre ea și familia noastră.
Orice aș fi făcut și oricine aș fi vrut să fiu, care ar fi împiedicat sau afectat într-un fel sau altul realizarea acestui destin pre-fabricat, era interzis sau mi se spunea să-mi iau gândul, că ori n-am talent, ori o să-mi dezamăgesc familia. Ceea ce am și făcut în repetate rânduri, că nu făceam față stresului de la concursuri, am fost olimpică la română și eram prea alternativă pentru a fi suficient de conformistă.
În timp, de la atâta presiune, am dezvoltat o neîncredere în mine care m-a secat și m-a făcut vulnerabilă în fața părerilor altora despre mine. Iar pentru a mă asigura că părerile lor sunt pozitive, îmi sacrificam integritatea sau chiar siguranța.
Măcar am primit premiul suprem pentru „People pleaser all the way”!
Dar ce legătură are asta cu banii?
Tocmai din drive-ul ăla de a mă dovedi în fața bunicii, părinților, populației orășelului meu natal, lumii întregi, nu mă puteam opri. Dacă mă opream, asta însemna că riscam să mă risipesc în neant, să nu mai exist poate.
Ce mi-a făcut asta a fost să mă țină mică, în timp ce în mine erau o furie și un uragan de energie, care mă făceau să trag să lucrez cât mai mult, să adun bani ca dovadă a valorii mele, dar asupra cărora să planeze în continuare groaza de a-i pierde sau de a-i folosi în beneficiul dezvoltării mele.
Mai mult de atât, uitându-mă în ogrăzile altora, mă simțeam vinovată că eu încă nu am un anume stil de viață și obiective financiare bifate; pe scurt, că I don’t have all my shit together, like a good girl should.
De-asta am dat în burnout, de-asta mă simțeam deconectată de corpul meu și de viața mea, de-asta eram 90% din timp frustrată cu munca, banii și relațiile mele, că vina era plasată în afară și lucrurile doar mi se întâmplau, așa cum i se întâmplă unui copil rănit, care nu este auzit, apreciat și validat ca atare. unui copil care nu are control.
Doar că mi-a luat ceva timp până să înțeleg că…
Nu mai sunt copil. Am putere acum, ca adult. Și chiar am luat pe bune îndemnul de a-mi fi părintele pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Asta a schimbat totul…
În perioada asta de sabatic, am avut mai mult curaj și timp să mă uit la monstrulețul pe care-l identificasem inițial: un copil terorizat, speriat, obosit, confuz și disperat după iubire, atenție și apreciere care ajunsese să terorizeze adultul, care-l lăsase să aibă controlul în situațiile în care doar un adult ar trebui să fie, și nu un copil.
Mi-am pus serios întrebări legate de cine sunt eu ca om întreg – cu nevoia de joacă și relaxare împlinite, dar și nevoia de control și structură asigurate; care-mi sunt valorile și nevoile, ce anume mă face să mă simt bucuroasă și împlinită și cum îmi doresc să-mi trăiesc viața nu doar acum, dar și în viitor. Și în toată ecuația asta, asigurându-mă că-mi onorez toate părțile- Magicianul și Hierofantul, Nebunul și Regina, Copilul și Adultul.
Și acum?
Dacă te-ai regăsit prin vreun punct în toată călătoria asta a mea, ACUM și aici îți las confirmarea că e OK să te oprești. La fel de OK este să nu o faci.
Dar și tu poți să-ți dai pauză, să-ți iei puterea înapoi din afara ta și să trăiești o viață așa cum ți-o dorești. Chiar dacă în prezent, viața ta are anumite provocări de care să ții cont, există soluții pentru orice, și există puncte decizionale în fiecare moment. Și probabil că la fel ca mie, ți-a lipsit claritatea, determinarea sau curajul să faci ceva în privința asta.
Ceva ce nu am pierdut niciodată, nici măcar în cele mai întunecate momente ale vieții mele, a fost credința pe care o aveam încă de când am devenit conștientă de mine însămi în copilărie. Credința că lumea asta în care ne-am născut nu este destinată doar suferinței și chinului, și că sigur noi îi putem da sens și scop, să fie bună atât pentru noi, cât și pentru alții. Este o valoare-rădăcină, pe care o onorez și prin care onorez pe ceilalți.
Așa că, fii bun(ă) cu tine și trăiește viața pe care ți-o imaginezi când ești tu cu tine, și care pe tine te animă în mod profund.
Avem nevoie de bunătate și curaj în lumea asta.
Dacă nu ACUM, atunci când?
